Dacă vă plimbaţi pe faleza din Constanţa şi admiraţi celebrul Cazinou este şi pentru că, pe 23 iunie 1941, pilotul Horia Agarici a luptat, singur, împotriva a şase bombardiere sovietice. Una din ţintele lor era, se spune, clădirea construită în stil art nouveau de arhitectul francez Daniel Renard, în 1910. În pofida tuturor aşteptărilor, Agarici doboară trei avioane inamice, iar restul se retrag. Constanţa, nu numai Cazionul, este salvată. Puteţi (re)citi un material amplu pe această temă aici. (Ştiu, Cazinoul e părăsit acum, dar, desigur, aceasta nu este vina pilotului).

În loc să fie tratat ca un erou, Horia Agarici ajunge în închisoare. Pentru a supravieţui şi a-şi creşte copiii, acceptă orice slujbă. În cele din urmă este angajat de comunişti ca simplu mecanic. Aşa ştiam, din cărţi, că făceau comuniştii, după ce citisem "Cel mai iubit dintre pământeni". Petrini, filosoful, ajunsese la deratizare. Viaţa reală bătea însă cartea.
M-au bucurat miile de cititori şi zecile de comentarii ale materialului colegei mele, Anca Dragomir. Unul dintre aceste comentarii mi-a atras atenţia: "După război, Agarici a fost mazilit, închis pentru scurtă vreme şi apoi angajat ca simplu mecanic la o întreprindere din Constanţa. Odată, în timp ce trecea pe stradă, drumul i-a fost încrucişat de o patrulă sovetică. O lepră ordinară se apropoie de comandantul patrulei şi îl arată pe Agarici, indicându-i că acesta era cel care le-a doborât avioanele. Auzind acest lucru, comandantul patrulei şi-a aliniat grupul, l-a oprit pe Agarici şi apoi, în mod ceremonios, l-a salutat. Apoi, întorcându-se către rrom, îi spune că o naţie care nu ştie să-şi respecte eroii nu va şti niciodată să se respecte pe sine".
Nu am nici o îndoială că întâmplarea este adevărată. O alta, povestită chiar de fiului pilotului, spune că un general rus a venit personal la casa lor, să-i mulţumească. Într-o luptă aeriană dusă în tinereţea sa împotriva lui Agarici, aviatorul rus, ajuns apoi general, rămăsese fără muniţie. Românul ar fi putut să-l doboare, dar un simţ al onoarei îl face să-i cruţe viaţa. Iată povestea, rostită de fiul pilotului. "Eram copil, aveam în jur de 10 ani. A oprit în faţa porţii, la Eforie, o Volga neagră, din care a coborât un ofiţer rus şi a întrebat de tata. Jale mare în familie că au venit să îl ia pe tata. În maşină era chiar generalul rus. «Vreau să îl cunosc pe Agarici, să văd dacă el a fost cavalerul din luptă», a spus generalul. Tata lucra ca mecanic atunci. Dăm fuga după el. S-a dus unul dintre fraţi la atelierul unde lucra tata. Dar mama îşi rupea mâinile. S-a speriat. Credea că au venit ruşii să îl ducă în Siberia. Însă rusul, care era şi el om, a venit să îl cunoască. Rusul a făcut un memoriu în ce condiţii l-a găsit pe tata, aviator în rezervă care lucra ca muncitor într-un atelier. După aceea l-au reabilitat relativ", îşi aduce aminte inginerul Ilie Agarici.

Ce îl face pe un român să-şi trădeze, în cel mai josnic mod, seamănul, în timp ce duşmanul său îi strânge mâna, recunoscându-i meritele? De ce comuniştii l-au reabilitat numai după un memoriu al unui general rus?

În loc de răspuns, îmi aduc aminte de o întâmplare care îl are ca protagonist pe regele Carol I. Proaspăt încoronat domnitor al României, acesta este invitat, de prefectul Buzăului, la o vânătoare de urşi. La un moment dat, Carol vede un exemplar, pune puşca la ochi, ţinteşte, dar înainte să tragă ursul se ridică în două picioare şi începe să danseze. Pentru un spirit militar, prusac, onorabil, ceea ce s-a întâmplat pare desprins din altă lume. Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen nu înţelege. Prefectul de Buzău are însă răspunsul: pentru a-l face pe proaspătul rege, primul rege al României, să se simtă mulţumit de vânătoare (sau poate pentru a-l linguşi cât mai bine, astfel încât să obţină foloase de pe urma sa), acesta a pus câţiva săteni să se îmbrace în blană de urs.

Am văzut această atitudine de atunci încoace. Nu vorbesc numai despre regimul comunist, ci şi de cel democrat, de după. La fiecare vizită oficială, fie că vine preşedintele ţării sau numai un ministru, se mătură străzile, se spală şoselele, se strânge gunoiul, se văruiesc bordurile şi copacii. Demnitarii sunt primiţi cu zâmbet mieros pe buze, cu evlavie şi aplecări adânci de spate, cu vorbe dulci şi calde, deşi, cu numai câteva secunde înainte de venirea sau după plecarea lor, zâmbetele sunt rictusuri de scârbă sau plictiseală, aplecările de spate sunt ţinute drepte, sfidătoare, vorbele dulci sunt cuvinte de ocară. Transformarea este incredibilă. Linguşeala aceasta l-a făcut pe prinţul prusac să se gândească la renunţarea la tronul unei ţări aflate la marginea lumii civilizate şi se reîntoarcă în palatul din Hohenzollern. Din fericire pentru România, nu a făcut-o.

Nu am un răspuns clar la toate întrebările de mai sus. Este cert însă că, până nu vom schimba această atitudine, până nu ne vom respecta cum se cuvine eroii, până când nu îi vom mai trata pe miniştri ca pe nişte zei de carton, ci ca pe nişte persoane plătite de noi, aflate în slujba noastră, şi până când ei nu vor simţi cu adevărat asta, şansa de a trăi în normalitate în ţara aceasta este redusă.

PS. Există şi iniţiative care apără memoria lui Horia Agarici: o stradă cu numele său, în Constanţa, amplasarea unui MIG scos la casat, în Năvodari, o plachetă comemorativă acolo unde a locuit.

Biografia pilotului este disponibila aici http://ro.wikipedia.org/wiki/Horia_Agarici

Din ciclul: emailuri de la prieteni