De la 16 ani ţi-am îmbrãcat uniforma şi mergeam ţanţoş, mândru cã m-am alãturat ţie. Am purtat-o vreme de 39 de ani calendaristici. Ti-am dedicat anii tinereţii şi anii maturitãţii mele. Nu m-am jucat cu tine, nu te-am pãcãlit, nu te-am trãdat. Ai ocupat întotdeauna locul de onoare în preocupãrile mele. Pânã şi familia mi-am trecut-o pe locul doi, gândindu-mã eu cã atunci când puterile nu-mi vor mai permite sã te slujesc, mã voi ocupa şi de familie, crezând cã tu nu mã vei lãsa de izbelişte tocmai atunci. Convins cã loialitatea-mi va fi rãsplãtitã cu loialitatea-ţi, ţi-am dedicat zilele, nopţile, verile, iernile, primãverile şi toamnele mele.

Nu regret nimic din ceea ce am fãcut eu şi din ceea ce am fost eu. Faptele şi trãirile mele sunt şi acuma motivele mele de mândrie ţinute “la secret”, în suflet. Chiar şi dupã ce m-am pensionat, tot la tine mã gândeam. Mã frãmântam de câte ori te vedeam ponegritã pe nedrept, deşi nu mai puteam sã te apãr aşa cum o fãcusem toatã viaţa. Uneori te mai şi certam, pentru cã nu-mi erai indiferentã şi vroiam sã fii mereu la înãlţimea la care te-am ştiut eu. N-aveam cum sã te scot din mine.
Astãzi, însã, mã simt înşelat şi lovit de tine. Mi-ai furat jumãtate din pensia pe care mi-o dãduseşi tot tu. O pensie câştigatã în cel mai onest mod cu putinţã. O pensie în care nu mi-am bãgat nimic în ultima lunã, ca sã-mi creascã. O pensie pentru care nu m-am zbãtut sã obţin grade sau funcţii pe ultima sutã de metri. O pensie obţinutã prin abnegaţia cu care te-am slujit întreaga mea carierã. Iar tu m-ai lovit. L-ai luat în braţe pe un mafiot care te minte şi te înşealã. L-ai crezut mai mult decât pe mine şi l-ai lãsat sã mã înjunghie pe la spate. Pe mine nu mã doare lovitura lui, pentru cã face parte din el, ca jivinã. Nu ştie sã facã altceva. Nu e capabil de altceva. Dar tu? De la tine nu mã aşteptam! Nu am cuvinte sã-ţi descriu mâhnirea ce mi-ai produs. Este iremediabilã. Astãzi, acum, ai dispãrut din existenţa mea.


Hai sictir, armatã! Si tu ştii cã eu nu glumesc cu tine.


P.S. Un coleg mi-a reproşat rândurile de mai sus. Il anunţ şi pe aceastã cale cã ştiu ce vorbesc, inclusiv când scriu. Armata de astãzi este cea care m-a ţinut la poartã şi nu a vrut sã-mi primeascã plicurile cu adeverinţele într-o zi lucrãtoare, pentru cã nu au vrut şefii. Armata de astãzi este cea care nu mai invitã rezerviştii la ceremonii desfãşurate în unitãţi în care au muncit, sau pentru care au muncit. Armata de astãzi este cea care susţine avansarea unor rezervişti dupã criterii clientelare, fãcându-i pe oameni cu grade obţinute prin merite reale sã le fie ruşine sã le mai poarte. Armata de astãzi este cea care, prin gura juriştilor şi finanţiştilor ei, ne minte şi ne înşealã, încãlcând legi pe care noi le-am respectat. Armata de astãzi este cea care priveşte pasivã cum suntem bãlãcãriţi. Armata de astãzi este alcãtuitã din şefi aflaţi pe diverse trepte ierarhice, inclusiv cele mai înalte, care nu-şi apãrã subordonaţii în faţa valului de invective guvernamentale revãrsate asupra lor. Armata de astãzi este cea care mã muştruluieşte pe mine pentru cã îl critic pe cel care ne minte şi favorizeazã încãlcarea legii.

“Hai sictir!” este o formulã de reverenţã în raport cu modul în care ne trateazã aceastã armatã pe noi.

Pt. conf.               C.Am. Ioan Marian


Sursa: blogul SCMD