Putem schimba cu China bani şi mărfuri, dar mai puţin valori politice?

A devenit aproape un clişeu de limbaj să-l numim pe preşedintele Statelor Unite drept „cel mai puternic om de pe planetă”.
E momentul pentru o abordare nouă. Topul „Forbes” al celor mai puternici oameni ai lumii tocmai l-a aşezat în prima poziţie pe preşedintele Chinei, Hu Jintao. Schimbarea la vârf este, bineînţeles, încă o mărturie (a câta?) a ascensiunii Chinei, dar şi a dependenţei tot mai accentuate a economiei americane de cea chineză.Este şi un semn al multiplicării polilor de putere pe glob, după două decenii de supremaţie americană . Să nu ne mire dacă, într-o bună zi, vom întâlni în vârful clasamentului oameni precum preşedintele Braziliei, premierul Indiei sau, cine ştie, poate chiar preşedintele Consiliului European.

Dar prezenţa chineză de azi ridică şi câteva întrebări. Cum ar fi aceea dacă modelul chinezesc de dezvoltare se va dovedi suficient de atractiv pentru tot mai multe guverne şi chiar popoare. După prăbuşirea comunismului, singura cale spre bunăstare părea aceea a economiei libere, democraţiei şi drepturilor omului. Să se fi terminat această epocă? Să nu uităm că dincolo de învelişul ideologic avem, totuşi, o Chină a unui capitalism sălbatic, demn de cărţile lui Dickens. Iar în Occident, modelul chinez ajunge să fie privit cu simpatie, paradoxal, chiar în zona celor mai duri neoconservatori, cărora le place să creadă că prea multă democraţie şi prea multe drepturi pentru oameni strică. În lumea liberă, şi nu altundeva, oamenilor de rând li se cere să facă sacrificii şi să renunţe la drepturi sociale pentru a repara ceea ce alţii au distrus, aruncând lumea în criză.

Şi nimeni nu garantează că, odată trecut hopul, nu ne vom întoarce la capitalismul de cazinou ce a dus lumea pe buza prăpastiei.Aşa că înainte de a ne mira, de a ne bucura sau de a ne speria, e bine să vedem această nouă dovadă a ascensiunii Chinei şi ca pe o încercare pentru propriile noastre valori: libertate individuală, economie deschisă, sisteme sociale solide. Ne place să zicem despre ele că sunt universale, dar chiar aşa să fie?

Astăzi, liderii europeni (de la Atena la Paris, de la Budapesta şi Varşovia până la Lisabona - nu şi din Bucureştii adormiţi) discută cu China despre bani şi investiţii. Nu despre disidenţi arestaţi şi internet cenzurat. E posibilă o asemenea coabitare, bazată pe interese, între lumea liberă şi ţara celui mai puternic om de pe planetă? Putem schimba cu China bani şi mărfuri, dar mai puţin valori politice? Un lucru e clar: epoca expansiunii democraţiilor pare să se fi terminat sau cel puţin să fi luat o lungă pauză.

Atunci, măcar să ne apărăm valorile democratice la noi acasă. Şi ce va fi vom mai vedea.
“Ascensiunea Chinei este şi o încercare pentru propriile noastre valori.”